Cum să-ţi dai cu muzica-n cap

"The Odissey", 2026. Regia: Cristopher Nollan – ăl de făcu „Batmanu” ceala realistic sau ameţeala spaţială „Interstellar”.

1. Film artistic american. Bun dar/şi prost în acelaşi timp. Adică exact din cauza asta e prost: că-i american, man! Actorii nu au nimic grec în ei. Nici măcar freza.

Pe urmă: în realitate nu există muzică însoţindu-ţi evenimentele prin care treci. Poate doar pe la vreo paranghelie de Crăciun sau Paşte. Războiul troian, dacă a existat, n-a avut nicio muzică ilustrând sau însoţind faptele de vitejie ale unui Hector sau Ahile. Care era invulnerabil şi "decât" în călcâi dacă-l loveai cu săgeata (ş-aia ghidată de un zeu) puteai să-l omori. Vrei realism de impact, dom’ regizor? Nu băga ilustraţie muzicală. Deloc!

2. Tema Odiseei – „nostos”: întoarcerea acasă – e de impact atâta timp cât face parte din propria ta experienţă. Îţi poate fi dor cumplit de casă dacă aceasta este una reală. Lui Ulise chiar îi plăcea Ithaca aia a lui. Era un om de-al casei. Atâta timp însă cât eşti genul ăla care de abia aşteaptă să meargă în concediu se cheamă că undeva în peştera subconştientului tău ceva îţi pute cu referire la casa şi oraşul tău. Vrei să evadezi din ele ca odată întors în ele s-o poţi suporta mai cu spor. Vei empatiza, aşadar, cu tema filmului cum empatizez eu cu chelia lui Bolojan dacă nu ai "casa"-n sânge.

3. S-au plâns unii că Matt Damon (acest Jason Bourne al unui film cu săbii!) nu e un personaj suficient de bine portretizat ca fiind inteligent. Păi nici în „Odiseea” lui Homer nu e! În voiajul lui de zece ani spre casă, Odiseu trece prin vreo 9-10 încercări majore. Doar într-una singură dă dovadă de inteligenţă: se recomandă ciclopului Polifem cu numele „Nimeni”. După asta îl îmbată (atenţie: la explorarea de peşteri ia cu tine şi un butoi cu vin, dintr-ăla tare, că nu se ştie peste cine dai acolo!) şi apoi îl orbeşte iar când ciclopul îşi cheamă, prin urlete de durere, camarazii afirmă că „Nimeni m-a orbit” iar camarazii nu-l ajută considerând că Polifem îşi bate joc de ei. Toate celelalte obstacole sunt „înfrânte” de Odiseu fie cu ajutorul zeilor, fie de către un personaj la locul lui din punct de vedere al deşteptăciunii. Nici măcar în cazul ultimului obstacol – dejucarea planului celor o sută de pretendenţi la tronul Ithacăi şi la mâna Penelopei – Ulise nu-şi arată marea sa inteligenţă, zeiţa Atena fiind cea care îl sfătuieşte să se deghizeze. E un semiinteligent ca Harap-Alb care respectă sfaturile Sfintei Duminici cu referire la salăţile din Grădina Ursului sau pietrele preţioase din Grădina Cerbului.

Atenţie: cât de inteligent să fii dacă ai nevoie de 9 ani de asediu până să-ţi vină ideea cu calu’? Nu putea să-ţi vină ideea cu calu’ după doar un an de asediu?

Ideea e că inteligenţa lui Ulise funcţionează mai mult ca element-cheie de identificare a personajului nu ca trăsătură de caracter. Ca în cazul lui Ahile – marele războinic ca marele războinic dar „Iliada” nu abundă în detalii despre meşteşugul folosirii sabiei sau al suliţei că nu e manual de folosire al armelor albe. Iar Homer n-a fost corespondent de război.

Dacă eram în locul lui Ulsie aş fi purtat un tricou cu inscripţia „sunt inteligent dar mă tratez”. Sau mi-aş fi tatuat-o pe spate. Sau ambele.

Concluzia: „The Odissey” este o capodoperă artistică elitistă (dacă n-o vizionezi în format IMAX eşti un fraier care dă banii pe 2d) dar aproape varză raportată la originalul (şi originalitatea) materialului-sursă.

Puterea bassului

      Văz un reel care iniţial mă lasă cu gura căscată. Apoi mă pune pe gânduri. După care mă îndrept spre sticlă, îi trag două pahare, iar rămân cu gura căscată, iar mă pun pe gânduri, izbucnesc în râs de parcă aş asista la un Ghana-Argentina (lui Messi!) tterminat trei la zero pentru africani şi la final concluzionez că tot cartea rămâne cel mai bun prieten al omului. 

     Deci dacă am scris deja două cărţi se cheamă că sunt prietenul cui? Al prietenului meu imaginar? 

     Despre ce fu vorba în reel: trăncănea un nene (mutră de instalator uitat de careva în haine casual plus un cioculeţ care te determină, simultan, să vrei să-i tragi una-n mufă şi să-l dai exemplu negativ oricui vrea să-şi lase cioc) despre cum "într-un cuplu, puterea o deţine cel care are capacitatea de a pune lacăt la cearceaf". 

     - Păi odată căsătorită (nu imediat, desigur, la vreo câţiva ani buni distanţă, când de acum dumneaei e bătută în cuie la casa ei) asta face orice femeie, zic, spontan, cu glas tare. 

     Am zis-o atât de spontan (înainte de a mă repede spre sticlă) încât o mţă ce se tot plimbă pe pervazul dintre apartamentul meu şi cel al vecinei de la parter ridică (spre geamul dormitorului meu) nişte ochi cât cepele gândind constipată... pardon, gândind vexată: "zău, bre? într-un asemenea hal ajung femelele la voi? Nu de alta dar la noi e mult mai aşezată ţigănia: motanu' ne regulează, noi ne creştem puii şi... ăăă... asta fu tot. Toţi este fericiţi. La voi? Multă conştiinţă de sine dar, în acelaşi timp, şi multă prostie. Pe gând-pătrat!"

     Aş vrea să-i dau replica dar mîţa e prinsă într-o acerbă dispută teritorială cu altă mâţă aşa că mă las păgubaş. 

     Continuarea scufundării în stele, nori şi gânduri nalte, încălţa-m-aş numa' cu "papuci" de firmă până şi-n sicriu: 

     a) de ce, într-un cuplu, trebuie să vorbim de Putere? Oare exista asta şi-n cazul lui Adam şi al Evei? Şi dacă da... de ce? Pentru că aşa a vrut Doamne-Doamne? Ultima dată când am veritificat-o inefabilul unui cuplu rezulta din faptul că există un acord comun între cei doi. Un fine tunning. Hm, poate am crezut c-o verificam! 

     b) dacă aşa sunt toate femeile - îţi încuie cearceaful când ţi-e lumea mai dragă - o vreau p-aia care nu vede în cearceaf un instrument al puterii ci un liant al iubirii. Cum e bassul pentru o melodie. 

Marele Punct

      Asistam la o slujbă de înmormântare. Mă poziţionasem în dreapta unde mi se năzărise că stau numai bărbaţii. Fals. Veniseră ulterior şi cinci femei. 

     Să fi fost din pricina faptului că mental vorbind doar ce mă smulsesem din atmosfera vie! a jobului, datorită faptului că lumina unei splendide zile de mai şi strecurată prin vitralia din dreapta mea mă aureola într-un mod uşor supranatural sau pur şi simplu din cauza a ceea ce presupune pentru mintea şi sufletul nostru că e slujbă de înmormântare cert fu un lucru: m-a pălit. Fix atunci. Ce anume? Revelaţia. 

     Popa, un ciolănos cu mutră de zelot pentru care Legile Cărţii Sfinte sunt respectate ad litteram, cădelniţa în jurul sicriului iar subsemnatul sta pălit de revelaţie de parcă ar fi sorbit prin toată fiinţa sa aroma tămâiei. 

     "Fiecare cu religia sa", mi-am şoptit-o de parcă mi s-ar fi şoptit. Din fericire nu mi-a prins nimeni şoapta. Sau aşa îmi place să cred că s-a întâmplat. 

     DEX-ul defineşte "religia" ca fiind "un ansamblu de idei, sentimente şi acţiuni împărtăşite de un grup" iar acest ansamblu "oferă obiect de venerare, cod de comportmanete şi cadru de referinţă pentru a relaţiona cu grupul şi cu universul." 

     De unde să încep? Încep aleator: 

    1. majoritatea, chiar dacă nu (ne)-o recunoaştem, ne venerăm pe sine. Altfel spus: noi suntem pe primul loc. Nu Dumnezeu,  nu aproapele, nu departele, nu extraterestrul. În plus, venerarea celor sfinte are o limită, venerarea sinelui e infinită. Parafrazându-l pe Creangă: "te-aş vârî în sân (Doamne) de drag ce-mi eşti da' nu-ncapi de urechi". 

     2. la ora actuală nu mai am nicio dificultate în a împărţi şi cu grupul (cu orice grup) idei, sentimente, atitudini, viziuni. Că grupul (orice grup) s-ar uita lung la cele spuse, mânjindu-mă cu un mai mult sau mai puţin delicat "în ce calitate mi-o spui?; eşti popă şi eu nu ştiu?) e o altă discuţie. 

   3. nu zic că nu-şi are farmecul său (estetic) comportamentul religios dar când, Doamne fereşte, careva ţi-a trântit mucii în fasole le dai în "Doamne iartă-mă" pe toate şi nu mai întorci şi celălalt obraz. Că, na, cui îi place să pice de fraier? 

     O concluzie se impune de la sine: "fiecare cu a mă-sii". O alta o urmează îndeaproape: moartea, mai ales a cuiva drag, te tulbură o vreme (conştientizezi cât de alandala trăieşti) după care uiţi şi-ţi vezi de alandala-ţi. Până când moartea cuiva drag/apropiat se repetă. Punct şi de la capăt. Şi tot aşa până când ţi se întâmplă personal. Ocazie cu care intervine Marele Punct.  

Alabala portocala lămâioasă

     Un jurnalist Euronews, implicat într-o transmisie live, de pe holurile Parlamentului României, împreună cu colega lui, face brusc o mărturisire acesteia şi, implicit, nouă telespectatorilor: nu a putut aseară să adoarmă decât târziu, ocazie cu care a scris ceva. Drept pentru care anunţă, pregătindu-şi telefonul, că va citi "pe scurt" cele scrise. 

     În clipa asta atenţia îmi este captată total de această mică scenetă spontano-improvizaţionistică pe trei cărări... scuze, din trei puncte de vedere: 

     a) jurnalistul e mai tânăr decât mine cu măcar zece ani. La vârsta mea e normal să am insomnii: spectrul pensionării o fi el undeva la orizont dar ceva-ceva tot se întrezăreşte. Când, vorba aia, eşti la pensie dormi mai puţin, nu poţi să dormi mai mult şi-ţi faci tot soiul de griji, multe dintre ele tembele. În fine... Tinerelul, ştiind că a doua zi tre' să performeze live, a adormit târziu în noapte pentru că... ce? Locuieşte cu părinţii? Îl încercau emoţiile live-ului de a doua zi? 

     b) cum adică să citeşti ceva personal "pe scurt"? E un fel de live-edit? 

     c) după ce şi-a citit creaţiunea - o poezioară cu rimă despre adevărul din spatele jocurilor de putere - colega îl numeşte pe tinerel un "adevărat poet" şi sare la chestiunea zilei: votul live din Parlament cu referire la demiterea prim-ministrului Bolovan. Tinerelul dă asigurări că "doar l-a chinuit talentul" şi că "rămâne un jurnalist convins; da, aşa!" 

     Din nefericire, exprimarea convingerii sale e acoperită de glasul colegei care atrage atenţia că "vom fi ţinuţi la curent pas cu pas (poţi fi şi în alt mod ţinut la curent?) cu desfăşurarea ulterioară a evenimentelor. 

     Concluzia? Eventualele fonfleuri creatoare exact asta sunt: fonfleuri. Amatorisme. Jurnalismul e muncă serioasă. Creaţia literară? Ce-o mai fi şi trăsnaia asta? Cui foloseşte?   

Da, bă, aşa... Restul nu e tăcere, e muzică.

Ocultarea

Uneori (ne învaţă Lingvistica) expresiile şi locuţiunile dintr-o limbă evoluează în sensul că îşi pierd sensul iniţial fiind înlocuit cu altul. Alteori, sensul lor cunoaşte o dublă semnificaţie: una pozitivă şi alta negativă.

Nu face astfel excepţie nici expresia „a despica firul în patru”.

Sensul negativ (încetăţenit în mintea oricărui cetăţean superficial) e acela de „a da importanţă exagerată detaliilor”. Vine, într-adevăr, o „vrâstă” când omul nu mai e atent la detalii, s-a săturat de ele întrucât centrul minţii lui e ocupat de marele detaliu numit îmbătrânirea. Şi atunci orice alt detaliu devine chestie plictisitoare. Psihologic vorbind aşa e: când eşti copleşit de ceva nimic altceva nu mai contează.

Sensul pozitiv al expresiei este acela de „a cerceta în detaliu ceva”.

Ori aici intervine marea schismă: sunt oameni care datorită familiei şi mediului şi apoi însăşi propriei personalităţi nu cercetează în detaliu. Nu cercetează nimic. Iau lumea aşa cum este. În fond e mai comod să evoluezi în preajma suprafeţei lucrurilor decât să pătrunzi în profunzimea lor. Pentru că dacă pătrunzi în profunzime vei ajunge acolo unde, vorba celor din Star Trek, „nimeni n-a ajuns vreodată”: la contactul cu propria ta persoană. Vorba aia: spune-mi cum te vezi, spune-mi ce relaţie ai cu tine (armonioasă, defectuoasă), spune-mi cât de mult te urăşi sau te simpatizezi şi... o să-ţi spun cât de frustrat şi invidios sau ambele eşti.

Înclin spre sensul pozitiv a lui „a despica firul în patru” (ferice de cei care sunt ca mine, vai de capul lor, spiritualo-estetic vorbind, de cei care văd în această despicare doar un sens negativ) dintr-un motiv foarte simplu: omul are pe lumea asta un singur război de purtat – cel spiritual. Cel cu sine. Cu propriile limite. Dacă ţi le depăşeşti (repet: alea estetico-spirituale nu alea care ţin de parvenitism şi snobism) se cheamă că Devii. În permanenţă. Adică nu faci umbră degeaba pământului.

Concluzia? Vorba lui Petre Ţuţea: „comuniştii s-au născut dar s-au născut degeaba”.     

Lista aia...

      O blondină foarte atrăgătoare (la chip căci altfel şădi pi scaun) dă din guriţa-i (nesiliconată dar puternic rujată) la un podcast despre nişte obiceiuri d-ale Bărbatului care, chipurile, strică Relaţia. O strică din, desigur, punctul ei de vedere. 

     Cum că să nu-şi mai trântească dumnealui hainele pe jos, seara, înainte de culcare (s-au inventat dulapul şi speteaza scaunului), să-şi spele farfuria după ce s-a mâncat (că iubi nu e servitoarea din casă), să-şi pună şosetele murdare în coşul de rufe iar nu să le lase dospind pe unde apucă (nu e obligată Ea să se îmbete cu parfumul lucrurilor împuţite). 

     Lista poate continua cu drag şi spor. Dacă se opreşte aici e pentru a nu se simţi Bărbatul lezat. 

     Cel care o ascultă (gazda podcastului, un tinerel cu barbă atent luată din foarfece) zâmbeşte cu îngăduinţă şi emite la fiecare exemplu al blondinei un "ei, astea-s detalii, amănunte nesemnificative" de pe poziţia unui înţelept care, de acolo de unde meditează el la soarta umanităţii, e foarte tolerant cu defectele laicilor. Căci laicii oricum nu-l deranjează cu preznţa lor toxică aici în aerul pur al izolării.  

     Privesc cu atenţie la blondină şi nu prea cam îmi vine să cred ce văd. Dacă fac abstracţie de alura ei de divă independentă şi obişnuită a se considera cel puţin egala fiinţelor cărora le atârnă între picioare nu aud decât lamentările unei muieri (mediu rural sau nu, batic pe cap sau nu) care, în privinţa metafizicii Cuplului, n-a înţeles decât că Ea trebuie să-l dădăcească pe El care nu e decât un copil mai mare care are nevoie de o mami a lui. 

     Concluzia: ne mai mirăm că unii divorţează după 10-15-20 de ani de căsnicie plus 2-3 copii la activ.     

Iubesc paradoxurile

      Nu sunt un fan al ritualurilor religioase. Dumnealor ţin de activităţile preoţeşti, activităţi la care, printre alţii, participă şi nelipsiţii habotnici. Treaba lor. Vorba aia: mare ţi-e grădina, Doamne, şi mulţi proşti i-au sărit gardurile. 

     Înţeleg iritarea unora despre Facere: Adam, Eva, fructul interzis, izgonirea din Rai. E o poveste inconsistentă. Lipsesc detalii revelatorii: 

     a) Dumnezeu a creat Lumea (în 5 zile că după aia l-a creat pe Om) dar e vorba de crearea Terrei sau şi de a întregului Univers? 

     b) de ce a făcut-o pe Eva din coasta lui Adam şi nu tot din ţărână? Conta? În ce sens? 

     c) dacă tot i-a creat pe cei doi de ce să le fi atras atenţia şi asupra a ceea ce nu aveau voie să facă, respectiv să nu guste din Pomul Cunoaşterii? De ce să creezi tentaţia? 

     Exemplele pot continua. 

     Explicaţii despre cele de mai sus (şi nu numai despre ele) există. Fie stai de vorbă cu anumiţi, fie citeşti despre asta. Cercetează şi... vei afla. Problema e alta: explicaţiile nu transpar din textul originar. Vorba aia: mulţi sunt chemaţi, puţini sunt cei aleşi. Poate şi asta e ideea. 

     O semnificaţie însă foarte evidentă reiese din această problematică Facere: Eva fiind cea care a contribuit la Alungare (şarpele o fi încercat şi cu Adam dar nu i-a mers!) se cheamă că "femeia te ridică, femeia te doboară". Sau era "coboară"? Femeia - această slăbiciune a bărbatului... fără de care ea nu poate trăi. Hi-hiii... 

Bă, încotro?

      Văd într-un film următorul aspect: nişte negrotei care vând droguri îşi au sediul într-un apartament cu o cameră. Locuinţa e o hănie unde când vorbeşti se aude cu ecou. Negroteii îşi petrec majoritatea timpului pe o canapeloaie uitându-se la teve, trăgând jointuri iar din când în când se joacă pe consolă. La un moment dat, o fură pe o chinezoaică, vânzătoare, şi o folosesc, drogată, ca sursă de bani suplimentari. Te distrezi cu ea, plăteşti, îţi vezi de treaba ta. 

      Film, ar zice imediat unii, realist. 

      De ce? Pentru că drogurile şi traficul de fiinţe umane sunt o realitate a acestei lumi.

      Ori exact asta e problema: de ce acestea, printre multe altele, la fel de scabroase, să fie realităţile acestei lumi? De ce să nu fi devenit o civilizaţie cu adevărat superioară care să stăpânească zborul intergalactic folosind vehicule capabile de viteza luminii şi să trăim în armonie cu natura propriei planete? 

      După 5000 de ani înaintea erei noastre plus 2000 de ani după Hristos tot ce am realizat sunt: 

       a) un zbor controversat, cu echipaj, pe Lună, 

      b) două războaie mondiale, 

      c) alte sute de războaie la scară mai mică, precum holocaustul de la Nanjing unde armata japoneză a omorât în jur de 300.000 de civili chinezi ABSOLUT nevinovaţi. 

      Cum se împacă toate acestea cu... Simfonia a Noua a lui Beethoven, cu tablourile lui Picasso, cu sculpturile lui Nicăpetre, cel mai mare sculptor român după Brâncuşi, cu biserica Sagrada Familia, cu dramaturgia lui Shakespeare sau cu filmele lui Fellini? 

      Cum de suntem capabili, în egală măsură, de atâtea atrocităţi şi frumuseţi pe metrul pătrat? Cine sau ce ne determină să fim astfel? Cum e posibil ca fiinţa umană dintr-un colţ al oraşului să fie un exemplu perfect de performanţă iar altă fiinţă umană, din colţul opus, să dea dovadă de incompetenţa a mai crasă? 

      Parcă-i şi văd pe cei care stăpânesc deja zborul intergalactic:

      - Pe planeta aia albastră, a treia din galaxie, dincolo de o poleială civilizaţională, nu găseşti decât arama barbarismului, a egoismului şi a instinctului de supravieţuire. Da, da, o vom ocoli cu viteza luminii. Dă-i talpă! 

      Ce ne-a împiedicat, altfel spus, de atâtea sute de ani, să ne fi transformat în cea mai bună variantă a noastră? Răspunsul e simplu: cei care ne conduc (din umbră) sunt exact ca noi. Aceleaşi nevoi fiziologice, aceleaşi idealuri tâmpite, acelaşi infantilism emoţional cu ocazia sărbătorilor, aceleaşi frici, acelaşi sentiment de superioritate, aceleaşi frustrări, aceiaşi teamă în faţa morţii şi a schimbării, aceleaşi ţăţisme, aceleaşi habotnicii, aceleaşi aceleaşi aceleaşi... 

      Diferenţa dintre noi şi ei? Cei care ne conduc (din umbră) pot cumpăra orice oricând oricum, habar nu au ce înseamnă plata utilităţilor şi a impozitelor (îi plătesc pe alţii, din banii lor!, să se ocupe cu asta) şi, bomboana de pe colivă!, decid tot: unde şi cum (în mare) se vor produce tragediile, cine va fi ales sau nu, când se vor petrece marile lovituri sociale de teatru, cum vom întâmpina Noul An, Paştele sau Crăciunul, unde vor avea loc marile calamităţi etc...

Cum se împarte Lumea

     Încă de pe vremea "egipţienilor" lumea se împarte în: 

     1. bogaţi şi săraci, 

     2. proşti şi deştepţi, 

     3. leneşi şi harnici. 

     Vorbim, aşadar, de trei niveluri de diviziune a societăţii care formează un anumit firesc, un echilibru. N-ai cum s-o dai astfel. Oricum ai da-o tot la această diviziune ajungi: nivelul social, nivelul psihologic, nivelul moral. Că unii ar înlocui 2 cu 3 în privinţa psihologicului şi moralului e partea a doua. Chiar nu contează. 

     Ei bine, astăzi, la mai bine de două mii de ani de la apariţia şi manifestarea Celui Sacrificat pe Cruce echilibrul menţionat mai sus e dat profund peste cap. Astăzi avem reţelele de socializare prin intermediul cărora: 

     a. orice prostan se consideră cu mult mai deştept decât orice ins cu diplome şi şcoală reale din simplul motiv că "se poate", că "de ce nu?", că "aşa vrea muşchii mei" 

     b. orice putoare este, în esenţă, un harnic prost înţeles. De către o societate mult prea stresată întru obţinerea performanţei şi care a uitat că motorul Fericirii este relaxarea c. să ai bani pe care să-i toci e un gest deopotrivă intelectual şi moral. Nu-i ai? Eşti un amărât care s-a născut degeaba. 

     La ce a dus azi, concret vorbind, apariţia şi dezvoltarea unor companii precum tik-tok şi instagram? 

     unu. dispariţia Cuvântului Scris ca sursă primordială de înţelegere şi sistematizare a lumii şi înlocuirea lui cu Imaginea 

     doi. azi nu mai contează că-ţi poţi impresiona auditoriul prin capacităţi oratice, azi contează să-ţi poţi bombarda auditoriul cu trilioane de clişee pe secundă, contează să turui inepţii cu atitudinea unui laureat al premiului Nobel, azi să ai succes în faţa unora şi altora (pentru a fi considerat o "figură", un "om de lume", o "persoană simpatică") înseamnă să oferi imaginea cuiva care lasă impresia că ştie totul când, în esenţă, nu ştie nimic. Dar e superok să fie aşa pentru că, ha-haaa, viaţa e prea scurtă să ne-o complicăm în tot felul de futilităţi intelectualiceşti.

Wherever I may roam

     Prin gimnaziu, liceu şi chiar anii de facultate aveam impresia că a-ţi petrece  cine ştie ce sărbători prin tot soiul de locaţii situate la sute de kilometri de casă unde ajungi fie cu trenul, fie cu maşina personală trebuie să fie o experienţă de neuitat. Ca-n melodia celor de la „Holograf”: „viaţa are gust”. 

     Când, în sfârşit, am început să experimentez personal aventura deplasărilor cu ocazia sărbătorilor la tot soiul de locaţii situate la sute de kilometri de casă n-a trecut mult până să-mi dau seama că:

     a) cei care se declară adepţii unei astfel de activităţi canalizându-şi aici toate economiile au o problemuţă, la nivelul subconştientului, cu oraşul şi apartamentul propriu. Pe care nu le suportă. Nu se simt bine total în ele. Din motive, cum spuneam, numai de ei ştiute. Şi atunci, pentru a umple acest gol, călătoresc. Sperând să găsească în acele locaţii ceea ce le lipseşte. Tipic pentru cineva aflat în căutarea Paradisului pierdut. Cu atât mai mult cu cât nu e conştient că asta-l posedă. 

     b) făcând aceste călătorii nu doar că te expui unor nenumărate pericole, unele mai evidente decât altele, dar consideri că ele, deplasările tale cele de toate zilele, pot fi un minunat înlocuitor al experienţelor culturale. Ghici ce? Nu au cum. Cultura derivă din cuvântul scris. Orice alt înlocuitor exact asta e: înlocuitor, fetiş, surogat, iluzie. 

     P.S.: sper să descopăr măcar odată în viaţa asta că în urma unor astfel de călătorii am devenit mai bogat financiar sau chiar am întinerit. La propriu nu la figurat. Am însă o vagă bănuială că în alte vieţi mi se va întâmpla aşa ceva nu în asta.

Pastorală de sfârşit de an

          “Românul s-a născut poet”, zice o vorbă înţeleaptă. Alta, tot din vechime, merge pe ideea forestieră a „codrului frate cu românul”, anticipând, astfel, defrişările ilegale, de peste veacuri, ale unei Românii postdecembriste.

Aceste două vorbe îşi aveau poezia lor într-un univers dominat de cuvântul scris. Din nefericire, azi, la putere este imaginea. Cuvântul scris şi-a pierdut până şi locul doi unde găsim gloriosul auditiv manelistic lăfăindu-se în toată-i splendoarea. Din care manele unii „înţelege” cum stăm cu şcoala. Aia a vieţii e baza nu aia unde-ţi toceşti coatele ca să prinzi ulterior un serviciu la buget plătit prost.  

Dacă băieţii care conduc lumea din umbră reprezintă o realitate iar nu o fantasmagorie din seria „în altă viaţă voi fi o persoană mai bună”, „magia Crăciunului e cea mai splendidă perioadă a anului” sau „suntem creaţi de extratereştri care oricum ne monitorizează atent şi constant”, atunci invenţii precum tik-tok, instagram sau, de ce nu?, banalul youtube sunt unealta perfectă de transformare a minţii umane dintr-o maşinărie capabilă de gândire, analiză, interpretare, sintetizare şi sistematizare într-una prizionieră a măruntului, banalului, mediocrului, conformismului şi clişeizării cu puternic abur kitschos.

Revenind de unde am plecat: tradiţiile româneşti trag tot mai mult în ulttima vreme spre strălucirea goală a unui Crăciun împrumutat de peste Ocean: luminiţele din pom, iluminatul stradal „specific perioadei”, plus veselia aia infantilă, forţată, în valuri cu referire la „cum putem fi mai buni măcar în aceste ceasuri de sărbătoare”. Pruncul din iesle? Modestia venirii pe lume a Divinităţii într-un grajd? Naşterea ce aminteşte de supremul cadou făcut omenirii – viaţa veşnică? Tot atâtea chestiuni plictisitoare, numai bune de băgat sub preşul sclipitor al miracolosului Santa care zboară cu sania aia a lui trasă de reni. Şi care moşar îşi ascultă radoiul, la Magic FM, cu căşti wireless în timp ce lasă cadourile sub pom după ce a pătruns pe proprietatea privată pe horn sau, mai nou, prin conducta de aerisire.

Hai c-am plecat să degust nişte tobică.    

O credinţă goală

     La un canal teve obscur dau peste o urâtă care, cu mutra ei de doamnă trecută de patruzeci şi cinci de primăveri şi care nu e chiar atât de străină de niscaiva operaţii estetice, ţine o emisiune despre kabbalah. 

     E fascinant ce zice doamna, din nefericire pentru ea nu pricep o boabă. Logica ideilor din discursul ei îmi este total străină. Dar nu neapărat pentru că, vorba poetului, "deşi vorbeşte pe-nţeles eu nu o pot pricepe" ci pentru că nu cred o iotă din misticismul kabalicesc. În sine mea râd de mă prăpădesc. Nu văd în acest misticism decât o altă modalitate de aburit populaţia. Ca horoscopul lui Neti Sandu dimineaţa la prima oră. 

     Ori aici e buba: dacă asta fu atitudinea mea de ce nu ar exista şi unii care ar avea o atitudine asemănătoare dar în privinţa vorbelor lui Hristos? 

     Păi nu!?   

Pauză de prînz. Cu "î" din "i".

     Traversez în vreme ce îmi ţin sandaviciul în mâna stângă cu o nonşalanţă studiată. Merg aşa, cu nonşalanţa după mine, o bună bucată de vreme, fără să muşc din mâncare, fără să dau impresia că mi-ar fi foame, fără să mă uit înapoi. De ce-aş face-o? Unde merg? Spre casă, of course, dar parcă aş merge şi-n altă parte, bunăoară într-o locaţie în care să mă simt ca acasă. De abia în dreptul unei farmacii ce-şi aruncă albul contururilor termopanizate de undeva din stânga, loc unde altă dată nu era nimic, mă hotărăsc: iau loc pe bordură, îmi scot pacheţelul… pardon, era deja scos… dau la o parte plasticurili, îmi aşez strategic şreveţelul sub sandavici pentru în caz de “pată la orizont”… şi încep să haleişîn! Haleişîn cu, după cum se vede, “î” din “i” că aşa-i frumos. Adică aşa am avut chef s-o scriu. 

     Lume trece, lume vine. Unii îmi aruncă priviri distrate, altele ocheade ironico-satirice. “Uite-l şi p-ăsta, par aceste priviri, bete de orgoliu propriu şi personul, să zică: mănâncă pe stradă, halal educaţie pe capul lui! Măcar de-ar arăta ca un cerşetor, hai, mai merge, o înţelegem. O admitem. Dar aşa? Tinerel curăţel, spălăţel, în jur de 30 ani, probabil însurat. Cum nu-i însurat, dragă? Nu i-ai văzut verigheta? Sau ce? Crezi că ăla-i doar un ghiul, aşa, de formă? Un rest de ghiul? Ce, vrei să-l întrebi despre ghiul? Fă, ce eşti proastă! O să creadă că vrei să-l agăţi; adică nu că nu i-ar plăcea dar eşti pe stop, ai uitat? Sigur că pentru tine, disperato, asta nu e o problemă, tu ţi-ai pune-o la orice oră şi cu oricine daaar dacă dumnealui o să manifeste scârbă pe chestia asta? Aha, o faceţi cu lumina stinsă şi el, ca băieţii, interesat doar să ţi-o bage, n-o să-şi dea seama decât când e prea târziu, adică după ce şi-a împrăştiet creierii în tine? Aşa crezi tu? Eşti sigură? Chiar crezi? Faaa, da’ eşti disperată rău! Cu duşu’ ai încercat?”

     O tanti (trecută binişor de 50, îmbrăcăminte “cu bun gust”, corectă, puritană) mă priveşte de parcă n-ar mai fi văzut oameni care halează sandaviciuri pe stradă de ani de zile. Sau ar vrea cumva altceva de la tinereţea mea dar, na, o inhibă societatea? O privesc şi io cât pot de şarmant dar Clarc Gheibălului din mine îi lipseşte ceva. Ce anume? Mustăcioara. Aşa că tanti continuă să se scurgă mai la vale în vreme ce io continui să halesc mai înspre deal. 

     Nişte maioneză îmi cade pe picior şi rămâne acolo până când mă hotărăsc, aproape de finişul sandaviciului, să o şterg. Nu de alta dar mi-e lene. Molfăi ca şi cînd m-aş pregăti pentru un drum lung şi obositor la finalul căruia o să mi se servească mâncare din părţi. Unele dintre cele mai bune haleli sunt, pentru mine, astea luate din mers. Alţii, gândesc chimic, dau o căruţă de bani pe pastile de slăbit şi slăbesc o pluă. După care se îngraşă mai repede decât au slăbit. După care regretă cretinătatea făcută. După care caută o altă metodă de a slăbi, de data asta la modul eficient, pe bune, că, na, acuma au învăţat ceva din lecţia trecută. Râgâi scurt. După care mor nu mai înainte de a-şi face nişte analize generale unde descoperă că suferă de o formă avansată de cancer. Iarăşi râgâială, de astă dată prelungă şi mormăită. Restul, neterminat al sandaviciului, este strâns cu grijă şi aruncat în nişte tufe întrucât nu văd niciun coş de gunoi. Când, în sfârşit, dau cu ochii de el e prea târziu: tufele şi-au primit porţia de poluare, ha-haaa. 

     Trece un tramvai vopsit violent în nuanţe curcubeozate. E plin ochi. Pe el e scris bombastic: “călătorim spre Europa” dar ideea e că substantivul propriu din coada sintagmei e şi numele unui magazin secănd, burduşit cu produse meid in ciaina unde lucrează mulţi turci şi arabi iar the big boss e ditamai bulgăroiul cu ceafa groasă. De ce e tramvaiul plin ochi? Pen’ că e aglomeraţia de aftărnun. Cu cine e plin ochi? Cu studenţi care se cară, hămesiţi, prin căminele lor stafidite. Rahat stafidite, asta era pe vremea mea; căminele studenţeşti de astăzi s-au modernizat, mereu o uit. Am îmbătrînit aşa tare? 

     Ce anume s-a schimbat cu adevărat în rândul populaţiei încadrabilă la secţiunea “tineret – mândria lu’ ţară”?... căci în afară de aceleaşi mutre slute şi ignorante, aceiaşi atitudine nepăsătoare şi aceleaşi gesturi de ins incapabil să vrea să priceapă rostul lui pe Terra, cum de altfel existau şi "pe vremea mea", nu prea văd ce...

     Păi cum “ce anume s-a schimbat?”, iată-mă răspunzându-mi tot io mie, pe un ton scandalizantic de resemnat. Totul s-a schimbat, bre! Acuma, dacă faci bani eşti tare. Dacă nu-i faci, eventual prin orice mijloc, eşti tare. Tare prost. At least you should day trying to make money. Otherwise, humanity will despise you. 

     Atenţionare: textul acesta a fost scris acum mai bine de 10 ani în urmă; l-am descoperit ieri în timp ce făceam ordine printr-un stick usebe prăfuit; am decis să-l arunc aici, în crevasă, uluit fiind, încă, de prospeţimea lui. 

O frică mică

      Încă mă pomenesc fascinat, zapând printre canale, de acele emisiuni în care tot felul de "cetățence" cu fizic mai mult sau mai puțin masculin (în orice caz nu se poate spune că nu au ceva băiețos în ele - un glas mai gros, o atitudine cam de șantier, o constituție fizică demnă de un client al sălii de forță) și înarmate cu vreun power tool renovează case. Dacă nu stau cu scula electrică în mână dau sfaturi în marginea a ceea ce fac de parcă un profesor universitar (bărbat!) vorbește, fără să-și ascundă misoginismul, în fața unui amfiteatru plin de persoane purtătoare de tampon. 

     De unde această fascinație?, mi-am șoptit într-o dimineață cosmică de vară după ce tocmai îmi băusem cafeau numărul doi și urma să aștern câteva gânduri pe un caiet proaspăt cumpărat de la Cărturești. Să existe în mine, chiar fără să-mi dau seama, intenția celui care, cu energia orientată spre exterior, nu se axează decât pe ceea ce se vede, pe ceea ce-i comunică simțurile? 

     

Diversiuni diverse

     1. Un stick ceva mai mare (fizic vorbind) decât unghia de la degetul mare.. Proprietara lui, fostă colegă de facultate întâlnită accidental într-o librărie, mândră nevoie-mare de potenţa acestuia (“o grămadă de giga de informaţie încape pe el”) îmi atrage atenţia mistic: mic-mic daaa'...

     Dincolo de sugestivele puncte-puncte (psihanalizabile până la un punct!) mi-ar fi plăcut ca 'mneaei să fi fost adepta ideii big is best. Aia da muiere-om! Aşa? Încă o extaziată (s-au înmulţit ca ciupercile după ploaie în ultimii ani) din pricina evoluţiei tehnologiei. Mâine-poimâine mă aştept, respectându-se schema, să aud/văd bărbaţi (cu porniri normale) extaziaţi de haine, copii, făcut curăţenie prin casă cu nu mai ştiu ce aspirator minune sau schimbat perdelele cu unele având o culoare potrivindu-se cu aceea a întregii camere.

     2. Într-o seară citeam (cu mare poftă) ceva pe un blog oarecare. Blogul nu era al meu ci al unuia căruia îi plăcea să-şi coloreze limbajul cu diverse înjurături plastice. Şi în timp ce citeam cu mare poftă postările alea colorate (ba râzând cu glas tare, ba chicotind cu glas moale) m-am surprins cuprins de panică. Ce se întâmplase? Ardea, cutremur, Cernobâl 2? Aş! Mai grav: postarile cu pricina erau scrise fara diacritice. Reusisem sa citesc texte romanesti fara sa fiu jenat, scandalizat de absenta diacriticelor. In ritmul asta, mi-am soptit apocaliptic, miine-poimiine exista pericolul sa ajung sa scriu eu insumi fara diacritice.  

     3. Lumea se întoarce treptat cu un dos în sus ale cărui consecinţe îmi apar ca extrem de greu de anticipat. Mai precis: bărbaţii îşi explorează latura feminină, femeile arată din ce în ce mai mascule. Dar fără scule. Sau, mai ştii, mâine-poimâne se trezeşte vreo una făcând valuri precum că penisul este o... discriminare pozitivă a lui Dumnezeu la adresa femeii. De exemplu, constatai în ultima vreme următoarele: 

     a) amici de-ai mei, pe care îi ştiu din anii facultăţii sau chiar din cei ai liceului, se întind la vorbă, la banalităţi d-astea trăncănibile, exact ca o femeie. Masculul, din câte ştiu eu de când mă ştiu, spunea scurt şi cuprinzător ce avea de spus şi apoi îşi vedea de treabă. Ăştia, cum ziceam, dăi cu tranca-fleanca. 

     b) cumpărând un joc video (treabă, părerea mea,  masculină, femeile îşi cumpără, încă, masiv, bijuterii şi parfumuri) vânzătorul îmi uzeară călduroso-intim: “să-l jucaţi cu plăcere”. Şi nu arăta deloc a poponar. M-am simţit castrat. Am crezut, iniţial, că nu-mi vorbeşte mie ci cuiva din spatele meu. Exact genul de replică pe care aş fi auzit-o, ca de la vânzătoare la clientă, într-un magazin de haine, parfumuri şi briz-briz-uri. 

     Man, where is the male sense of the world? De ce trebuie el să se dilueze în drăgălăşenii d-astea roz-bombon? C-aşa e mai drăguţ?   

Vai, ce deșteaptă mi-s

      "O tanti judecătoare subliniază: 

     - Știi ce greu îi e unei femei să fie în meseria asta? Trebuie să înveți să deții controlul. Permanent. Trebuie să înveți să fii dură. Și am făcut asta vreme de cincisprezece ani." 

     Să trecem peste faptul că replica aparține unui personaj dintr-un serial polițist fără pretenții difuzat de BBC FIRST (nu m-ar mira dacă publicul-țintă ar fi reprezentat de pensionari) și să ne axăm pe esențele mesajului: 

     a) femeii-judecător îi e greu să învețe să dețină controlul? Parcă știam că femeile excelează la acest capitol (al controlului), bărbații fiind percepuți (mai ales de către ele) asemeni unor copii pe care trebuie... să-i controlezi. 

     b) femeia-judecător trebuie să învețe să fie dură? Haida-de! Te pomenești că în viața de zi cu zi femeile sunt niște delicate pe care, bașca, dacă știi cum să le iei s-au udat instantaneu. 

     c) am niște serioase îndoieli că un bărbat-judecător s-ar plânge de dificultatea acestui job într-un asemenea mod. 

     ...daaar, mno, te pui cu Aparențele? Păi dacă le declari război (și mai și câștigi acest război) n-o să mai aibă săracele Aparențe pe cine înșela. Prin urmare, despre ce vorbim noi aciulea? 

Semnalul

           Sigur că mă interesează propria persoană. Şi nu doar ea. Mă interesează şi persoanele altora, mai ales când aceste “personulităţi” îmi atrag atenţia că “nu mă interesează decât propria persoană”. De ce m-ar interesa acest sordid aspect al fiinţei umane şi anume acuzaţiile aruncate fără discernământ? Pentru că, după cum o afirmă de atâtea ori Arghezi în splendidele sale “Flori de mucigai”, Frumosul/Armonia se pot regăsi chiar şi acolo unde, aparent, nu au ce căuta.

Descoperă mecanismul nastupleniei ăsteia şi se cheamă că ai mai urcat un pas pe scara propriei împliniri.

 Chiar aşa: ce s-ar întâmpla dacă am recunoaşte-o cu toţii că nu ne interesează decât propria persoană? Ne-am ucide reciproc, ne-ar fi mai bine? Ambele?

Din punctul meu de vedere, majoritatea nenorocirilor acestei lumi de aici vin: mascăm, mai mult sau mai puţin voit, faptul că nu ne pasă decât de noi înşine, susţinem că ne interesează (la greu) soarta altora.  

Desprins din rândurile de mai sus: nu m-am priceput niciodată la oameni. Cei pe care, iniţial, i-am simpatizat s-au dovedit, ulterior, golani, cei pe care i-am privit “pe sub sprânceană” erau exact cei de la care mă aşteptam cel mai puţin să mă ajute. Cei pe care i-am văzut asemeni unor nonconformişti “geniali şi ambigui” s-au dovedit a fi simpli formalişti cu ochelari de cal în vreme ce aşa-zişii tocilari şi-au probat, faţă de mine desigur, o mărinimie, o sinceritate şi un altruism ieşite din comun.   
            Astăzi, în schimb, la ora scrierii acestor rânduleţe, îndrăznesc să cred că am avut un moment de epifanie: încep să-mi dau seama cum devine treaba. Nu e o soluţie definitivă şi irevocabilă dar e un început. Cred. Sper.
            Avui “nesperata” ocazie să stau, la o sărbăutoare d-asta onomastică de sfânt, în preajma unor fiinţe lângă care m-a cuprins un somn sinistru. Şi m-a cuprins aproape brusc. Uitîndu-mă la feţele livide ale domniilor lor (feţe abrutizate de cenuşiul unui banal vidanjat de orice urmă de substanţialitate) mi s-a rupt. Filmul. Efectiv mi s-a rupt. M-am dus în camera unde era un pat şi m-am trântit acolo şi am şomat acolo de puteai să tai lemne pe mine pân’ ce-a fost vremea ca să se plece. Atunci m-am ridicat din pat, am dat cu “la revedere” de parcă, din nou, vorbeam la păreţi şi m-am dus, once again, la culcare. Da' la mine acasă. 
            Peste câtva timp de la acest măreţ eveniment al glorioasei noastre societăţi multicapitalismdemahala dezvoltată m-am pomenit stând de vorbă cu un ins - fost coleg de facultate, în trecere doar prin mica mea “urbe de la malul gârlei” (exprimarea îi aparţine) - care, în timp ce îşi exprima opiniile (stupide dar asta e altă problemă) făcea spume la gură şi aproape că urla de convins ce era în stupizenia sa stupidă. Şi semidoctă. Iar eu, în timp ce-l ascultam, am simţit brusc cum mi se pune o perdea pe ochi. Şi-n timp ce se petrecea asta o voce (glasul conştiinţei?, un oarecare semnal de alarmă prin care organismul te avertizează că urmează pericol de contaminare cu cretinismele unora care se cred buricul pământului?) îmi răcnea, ceva legat de psihopatul de dinaintea mea. N-am reuşit să pricep fizic ce anume îmi şoptea această voce (acest semnal) în schimb am sesizat cu acuitate intenţia: un soi de “băăă, pleacă, băăă, de lângă ăsta că dacă te mai prefaci mult că-l asculţi cu interes n-o să poţi dormi la noapte. Nu pentru că spune lucruri profunde ci, din contră, pentru că spune inepţii pe metrul pătrat care, dacă în planul conştientului pot fi evitate, în planul subconştientului se comportă fix ca nişte materie mucoasă superultralipicioasă, ca un superglue penibil de greu de eradicat” emis din toţi rărunchii.
            Aşadar ăsta e semnalul: de câte ori o să simt de acum încolo că, într-un dialog la prima vedere sau la o a doua vedere, mă ia fie cu somn fie cu perdeaua pusă peste ochi plus vocea de avertizare, o să pricep una şi bună: insul, insa nu merită oscarul atenţiei mele. Merită doar un pumn în cap.

Un dialogure strâmb

      - Aţi lăsat şapte corigenţi? 

     - Exact. Nici mie nu mi-a venit să cred. 

     - Când? 

     - Poftim? 

     - Când i-aţi lăsat? Anul ăsta? 

     - Că doar nu când am intrat în învăţământ. 

     - Foarte rău aţi făcut, mai zice dumneaei ca şi când ar fi pronunţat "aţi" cu cratimă. Gen "aţ-i". 

     - Ce, că am intrat în învăţământ? 

     - Ha-haăâââ... Nu, că i-aţi lăsat. 

     - Ba eu zic că-i foarte bine. Ba, dacă mă gândesc mai bine, nu eu i-am lăsat, s-au lăsat singuri. N-au învăţat. Ba chiar au considerat, sunt convins, că eu am să mă prefac în a-i asculta, ei se vor preface că-mi demonstrează că au învăţat, eu, în cele din urmă, am să-i trec şi toată lumea va fi fericită, mulţumită, pe deplin împăcată cu sine. Vorba aia: "timpu' trece, leafa merge", "noi nu gândim, noi muncim", "tineret-boschet (la cap) mândria ţării".

     - N-aţi ştiut cum să procedaţi, scuzaţi-mă că vi-o spun, aşa, de la obraz. 

     Felul dumneaei de a pronunţa anumite cuvinte ca şi când acolo nu ar fi nicio cratimă e iritant ca un spray de gândaci pulverizat peste zona ta intimă când dormi şi tu îmbrăcat în costumul primilor oameni din Paradis într-o dimineaţă splendidă de vară. Continuă: 

     - Acum nu că vă învăţ eu cum să vă faceţi meseria dar trebia încercat altfel. Trebia să staţi de vorbă cu fiecare-n parte, faţă-n faţă, ochi în ochi şi să smulgeţi de la fiecare promisiunea că va da tot ce poate el mai bun din el ca să înveţe şi să-i facă astfel mândri pe părinţii lui. Şi, implicit, pe mneavoast. Deci cam aşa. Vă rog, nu mi-o luaţi în nume dar nu aşa trebia procedat. 

     "M-o fi luând de prost sau chiar nu-şi dă seama de aberaţiile ce-i emană din guriţa-i?" 

     - Asta-i mentalitate de şantier, mă scuzaţi că vi-o spun. El, părintele, e chiar obligat să-şi motiveze odrasla că dacă nu el atunci cine? Cadrul didactic recurge, pe de altă parte, la rigorile cadrului formal reprezentat de şcoală. Care e o instituţie ce se ocupă cu educaţia. Şcoala e obligată să formeze nu personalităţi sau caractere puternice sau cine mai ştie ce alte drăcovenii ci oameni care au băgat la cap că a învăţa presupune efort iar nu s-o scalzi, presupune nu doar talent ci şi canalizarea talentului, presupune nu să te visezi un ins de succes ci să ştii să te concentrezi pentru a pune mâna pe succes. Pentru ideea de caractere puternice există viaţa. Ea e cea care te formează în acest sens. Viaţa, adică socializarea, scuzaţi-mi pleonasmul, cu tot soiul de persoane, inferioare sau superioare, şi care-ţi trântesc mucii în fasole când ţi-e lumea mai dragă. D-aia zic: dacă bagi la cap că a învăţa înseamnă efort atunci, în timp, vei şti să te înconjori de oameni asemeni ţie nu de suveranişti şi de adepţi ai teoriei conspiraţieii şi pentru care a te simţi bine înseamnă grătar şi trăncăneală.     

Micime

     Chestia asta cu „mi-am început ziua” aduce enorm cu versul eminescian „muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul”. Aduce aşa de mult de-ai zice că Eminescu a văzut în Timp. Prevestindu-i astfel pe stupizii americani. Ignoranţi până la Dumnezeu şi pragmatici până la Satana. Aerul de prietenie, de degajare sau calmul negustorului stăpân pe marfa sa de rahat ascunde, de fapt, sentimentul unei mândrii pe lîngă care Statua Libertăţii e ca o furnică în comparaţie cu o navetă spaţială. Suntem cei mai tari, America este stăpâna Lumii, zic reprezentanţii unchiului siem afişîndu-şi ostentativ aerul de prietenie, de degajare sau calmul negustorului stăpân pe marfa sa de rahat. Faceţi ca noi că altfel God have mercy on your soul, noi nu garantăm reuşita voastă în viaţă.Zău, domle? 

     Da' cine naiba vă credeţi, băi, mother fuckers? 

     Ce-i aia „să-ţi începi ziua”? De parcă ai uitat că şi ieri „ţi-ai început ziua” sau că şi mâine o să faci la fel: o să-ţi începi ziua.Tuturor ăstora „care-şi încep ziua” le doresc să trăiască printre semenii lor, să fie, aşa, veşnic tineri şi ferice vreo 1000 de ani. Hai 2000 de ani că mă simt generos. Ca să vadă... ghici ce?... cum oamenii, proşti de bubuie ca fenomen de masă, fac aceleaşi şi aceleaşi şi iarăşi aceleaşi imbecile fapte, cu un avânt de-a dreptul patriotic. 

     De parcă inteligenţa şi lucrul făcut cumpătat, de parcă ideea de calm şi pace interioară ar fi doar virusuri ţinute sub cea mai strictă carantină din cel mai strict laborator de virusuri din lume.