Wherever I may roam

     Prin gimnaziu, liceu şi chiar anii de facultate aveam impresia că a-ţi petrece  cine ştie ce sărbători prin tot soiul de locaţii situate la sute de kilometri de casă unde ajungi fie cu trenul, fie cu maşina personală trebuie să fie o experienţă de neuitat. Ca-n melodia celor de la „Holograf”: „viaţa are gust”. 

     Când, în sfârşit, am început să experimentez personal aventura deplasărilor cu ocazia sărbătorilor la tot soiul de locaţii situate la sute de kilometri de casă n-a trecut mult până să-mi dau seama că:

     a) cei care se declară adepţii unei astfel de activităţi canalizându-şi aici toate economiile au o problemuţă, la nivelul subconştientului, cu oraşul şi apartamentul propriu. Pe care nu le suportă. Nu se simt bine total în ele. Din motive, cum spuneam, numai de ei ştiute. Şi atunci, pentru a umple acest gol, călătoresc. Sperând să găsească în acele locaţii ceea ce le lipseşte. Tipic pentru cineva aflat în căutarea Paradisului pierdut. Cu atât mai mult cu cât nu e conştient că asta-l posedă. 

     b) făcând aceste călătorii nu doar că te expui unor nenumărate pericole, unele mai evidente decât altele, dar consideri că ele, deplasările tale cele de toate zilele, pot fi un minunat înlocuitor al experienţelor culturale. Ghici ce? Nu au cum. Cultura derivă din cuvântul scris. Orice alt înlocuitor exact asta e: înlocuitor, fetiş, surogat, iluzie. 

     P.S.: sper să descopăr măcar odată în viaţa asta că în urma unor astfel de călătorii am devenit mai bogat financiar sau chiar am întinerit. La propriu nu la figurat. Am însă o vagă bănuială că în alte vieţi mi se va întâmpla aşa ceva nu în asta.