Wherever I may roam

     Prin gimnaziu, liceu şi chiar anii de facultate aveam impresia că a-ţi petrece  cine ştie ce sărbători prin tot soiul de locaţii situate la sute de kilometri de casă unde ajungi fie cu trenul, fie cu maşina personală trebuie să fie o experienţă de neuitat. Ca-n melodia celor de la „Holograf”: „viaţa are gust”. 

     Când, în sfârşit, am început să experimentez personal aventura deplasărilor cu ocazia sărbătorilor la tot soiul de locaţii situate la sute de kilometri de casă n-a trecut mult până să-mi dau seama că:

     a) cei care se declară adepţii unei astfel de activităţi canalizându-şi aici toate economiile au o problemuţă, la nivelul subconştientului, cu oraşul şi apartamentul propriu. Pe care nu le suportă. Nu se simt bine total în ele. Din motive, cum spuneam, numai de ei ştiute. Şi atunci, pentru a umple acest gol, călătoresc. Sperând să găsească în acele locaţii ceea ce le lipseşte. Tipic pentru cineva aflat în căutarea Paradisului pierdut. Cu atât mai mult cu cât nu e conştient că asta-l posedă. 

     b) făcând aceste călătorii nu doar că te expui unor nenumărate pericole, unele mai evidente decât altele, dar consideri că ele, deplasările tale cele de toate zilele, pot fi un minunat înlocuitor al experienţelor culturale. Ghici ce? Nu au cum. Cultura derivă din cuvântul scris. Orice alt înlocuitor exact asta e: înlocuitor, fetiş, surogat, iluzie. 

     P.S.: sper să descopăr măcar odată în viaţa asta că în urma unor astfel de călătorii am devenit mai bogat financiar sau chiar am întinerit. La propriu nu la figurat. Am însă o vagă bănuială că în alte vieţi mi se va întâmpla aşa ceva nu în asta.

Pastorală de sfârşit de an

          “Românul s-a născut poet”, zice o vorbă înţeleaptă. Alta, tot din vechime, merge pe ideea forestieră a „codrului frate cu românul”, anticipând, astfel, defrişările ilegale, de peste veacuri, ale unei Românii postdecembriste.

Aceste două vorbe îşi aveau poezia lor într-un univers dominat de cuvântul scris. Din nefericire, azi, la putere este imaginea. Cuvântul scris şi-a pierdut până şi locul doi unde găsim gloriosul auditiv manelistic lăfăindu-se în toată-i splendoarea. Din care manele unii „înţelege” cum stăm cu şcoala. Aia a vieţii e baza nu aia unde-ţi toceşti coatele ca să prinzi ulterior un serviciu la buget plătit prost.  

Dacă băieţii care conduc lumea din umbră reprezintă o realitate iar nu o fantasmagorie din seria „în altă viaţă voi fi o persoană mai bună”, „magia Crăciunului e cea mai splendidă perioadă a anului” sau „suntem creaţi de extratereştri care oricum ne monitorizează atent şi constant”, atunci invenţii precum tik-tok, instagram sau, de ce nu?, banalul youtube sunt unealta perfectă de transformare a minţii umane dintr-o maşinărie capabilă de gândire, analiză, interpretare, sintetizare şi sistematizare într-una prizionieră a măruntului, banalului, mediocrului, conformismului şi clişeizării cu puternic abur kitschos.

Revenind de unde am plecat: tradiţiile româneşti trag tot mai mult în ulttima vreme spre strălucirea goală a unui Crăciun împrumutat de peste Ocean: luminiţele din pom, iluminatul stradal „specific perioadei”, plus veselia aia infantilă, forţată, în valuri cu referire la „cum putem fi mai buni măcar în aceste ceasuri de sărbătoare”. Pruncul din iesle? Modestia venirii pe lume a Divinităţii într-un grajd? Naşterea ce aminteşte de supremul cadou făcut omenirii – viaţa veşnică? Tot atâtea chestiuni plictisitoare, numai bune de băgat sub preşul sclipitor al miracolosului Santa care zboară cu sania aia a lui trasă de reni. Şi care moşar îşi ascultă radoiul, la Magic FM, cu căşti wireless în timp ce lasă cadourile sub pom după ce a pătruns pe proprietatea privată pe horn sau, mai nou, prin conducta de aerisire.

Hai c-am plecat să degust nişte tobică.