Cum să-ţi dai cu muzica-n cap

"The Odissey", 2026. Regia: Cristopher Nollan – ăl de făcu „Batmanu” ceala realistic sau ameţeala spaţială „Interstellar”.

1. Film artistic american. Bun dar/şi prost în acelaşi timp. Adică exact din cauza asta e prost: că-i american, man! Actorii nu au nimic grec în ei. Nici măcar freza.

Pe urmă: în realitate nu există muzică însoţindu-ţi evenimentele prin care treci. Poate doar pe la vreo paranghelie de Crăciun sau Paşte. Războiul troian, dacă a existat, n-a avut nicio muzică ilustrând sau însoţind faptele de vitejie ale unui Hector sau Ahile. Care era invulnerabil şi "decât" în călcâi dacă-l loveai cu săgeata (ş-aia ghidată de un zeu) puteai să-l omori. Vrei realism de impact, dom’ regizor? Nu băga ilustraţie muzicală. Deloc!

2. Tema Odiseei – „nostos”: întoarcerea acasă – e de impact atâta timp cât face parte din propria ta experienţă. Îţi poate fi dor cumplit de casă dacă aceasta este una reală. Lui Ulise chiar îi plăcea Ithaca aia a lui. Era un om de-al casei. Atâta timp însă cât eşti genul ăla care de abia aşteaptă să meargă în concediu se cheamă că undeva în peştera subconştientului tău ceva îţi pute cu referire la casa şi oraşul tău. Vrei să evadezi din ele ca odată întors în ele s-o poţi suporta mai cu spor. Vei empatiza, aşadar, cu tema filmului cum empatizez eu cu chelia lui Bolojan dacă nu ai "casa"-n sânge.

3. S-au plâns unii că Matt Damon (acest Jason Bourne al unui film cu săbii!) nu e un personaj suficient de bine portretizat ca fiind inteligent. Păi nici în „Odiseea” lui Homer nu e! În voiajul lui de zece ani spre casă, Odiseu trece prin vreo 9-10 încercări majore. Doar într-una singură dă dovadă de inteligenţă: se recomandă ciclopului Polifem cu numele „Nimeni”. După asta îl îmbată (atenţie: la explorarea de peşteri ia cu tine şi un butoi cu vin, dintr-ăla tare, că nu se ştie peste cine dai acolo!) şi apoi îl orbeşte iar când ciclopul îşi cheamă, prin urlete de durere, camarazii afirmă că „Nimeni m-a orbit” iar camarazii nu-l ajută considerând că Polifem îşi bate joc de ei. Toate celelalte obstacole sunt „înfrânte” de Odiseu fie cu ajutorul zeilor, fie de către un personaj la locul lui din punct de vedere al deşteptăciunii. Nici măcar în cazul ultimului obstacol – dejucarea planului celor o sută de pretendenţi la tronul Ithacăi şi la mâna Penelopei – Ulise nu-şi arată marea sa inteligenţă, zeiţa Atena fiind cea care îl sfătuieşte să se deghizeze. E un semiinteligent ca Harap-Alb care respectă sfaturile Sfintei Duminici cu referire la salăţile din Grădina Ursului sau pietrele preţioase din Grădina Cerbului.

Atenţie: cât de inteligent să fii dacă ai nevoie de 9 ani de asediu până să-ţi vină ideea cu calu’? Nu putea să-ţi vină ideea cu calu’ după doar un an de asediu?

Ideea e că inteligenţa lui Ulise funcţionează mai mult ca element-cheie de identificare a personajului nu ca trăsătură de caracter. Ca în cazul lui Ahile – marele războinic ca marele războinic dar „Iliada” nu abundă în detalii despre meşteşugul folosirii sabiei sau al suliţei că nu e manual de folosire al armelor albe. Iar Homer n-a fost corespondent de război.

Dacă eram în locul lui Ulsie aş fi purtat un tricou cu inscripţia „sunt inteligent dar mă tratez”. Sau mi-aş fi tatuat-o pe spate. Sau ambele.

Concluzia: „The Odissey” este o capodoperă artistică elitistă (dacă n-o vizionezi în format IMAX eşti un fraier care dă banii pe 2d) dar aproape varză raportată la originalul (şi originalitatea) materialului-sursă.