Semnalul

           Sigur că mă interesează propria persoană. Şi nu doar ea. Mă interesează şi persoanele altora, mai ales când aceste “personulităţi” îmi atrag atenţia că “nu mă interesează decât propria persoană”. De ce m-ar interesa acest sordid aspect al fiinţei umane şi anume acuzaţiile aruncate fără discernământ? Pentru că, după cum o afirmă de atâtea ori Arghezi în splendidele sale “Flori de mucigai”, Frumosul/Armonia se pot regăsi chiar şi acolo unde, aparent, nu au ce căuta.

Descoperă mecanismul nastupleniei ăsteia şi se cheamă că ai mai urcat un pas pe scara propriei împliniri.

 Chiar aşa: ce s-ar întâmpla dacă am recunoaşte-o cu toţii că nu ne interesează decât propria persoană? Ne-am ucide reciproc, ne-ar fi mai bine? Ambele?

Din punctul meu de vedere, majoritatea nenorocirilor acestei lumi de aici vin: mascăm, mai mult sau mai puţin voit, faptul că nu ne pasă decât de noi înşine, susţinem că ne interesează (la greu) soarta altora.  

Desprins din rândurile de mai sus: nu m-am priceput niciodată la oameni. Cei pe care, iniţial, i-am simpatizat s-au dovedit, ulterior, golani, cei pe care i-am privit “pe sub sprânceană” erau exact cei de la care mă aşteptam cel mai puţin să mă ajute. Cei pe care i-am văzut asemeni unor nonconformişti “geniali şi ambigui” s-au dovedit a fi simpli formalişti cu ochelari de cal în vreme ce aşa-zişii tocilari şi-au probat, faţă de mine desigur, o mărinimie, o sinceritate şi un altruism ieşite din comun.   
            Astăzi, în schimb, la ora scrierii acestor rânduleţe, îndrăznesc să cred că am avut un moment de epifanie: încep să-mi dau seama cum devine treaba. Nu e o soluţie definitivă şi irevocabilă dar e un început. Cred. Sper.
            Avui “nesperata” ocazie să stau, la o sărbăutoare d-asta onomastică de sfânt, în preajma unor fiinţe lângă care m-a cuprins un somn sinistru. Şi m-a cuprins aproape brusc. Uitîndu-mă la feţele livide ale domniilor lor (feţe abrutizate de cenuşiul unui banal vidanjat de orice urmă de substanţialitate) mi s-a rupt. Filmul. Efectiv mi s-a rupt. M-am dus în camera unde era un pat şi m-am trântit acolo şi am şomat acolo de puteai să tai lemne pe mine pân’ ce-a fost vremea ca să se plece. Atunci m-am ridicat din pat, am dat cu “la revedere” de parcă, din nou, vorbeam la păreţi şi m-am dus, once again, la culcare. Da' la mine acasă. 
            Peste câtva timp de la acest măreţ eveniment al glorioasei noastre societăţi multicapitalismdemahala dezvoltată m-am pomenit stând de vorbă cu un ins - fost coleg de facultate, în trecere doar prin mica mea “urbe de la malul gârlei” (exprimarea îi aparţine) - care, în timp ce îşi exprima opiniile (stupide dar asta e altă problemă) făcea spume la gură şi aproape că urla de convins ce era în stupizenia sa stupidă. Şi semidoctă. Iar eu, în timp ce-l ascultam, am simţit brusc cum mi se pune o perdea pe ochi. Şi-n timp ce se petrecea asta o voce (glasul conştiinţei?, un oarecare semnal de alarmă prin care organismul te avertizează că urmează pericol de contaminare cu cretinismele unora care se cred buricul pământului?) îmi răcnea, ceva legat de psihopatul de dinaintea mea. N-am reuşit să pricep fizic ce anume îmi şoptea această voce (acest semnal) în schimb am sesizat cu acuitate intenţia: un soi de “băăă, pleacă, băăă, de lângă ăsta că dacă te mai prefaci mult că-l asculţi cu interes n-o să poţi dormi la noapte. Nu pentru că spune lucruri profunde ci, din contră, pentru că spune inepţii pe metrul pătrat care, dacă în planul conştientului pot fi evitate, în planul subconştientului se comportă fix ca nişte materie mucoasă superultralipicioasă, ca un superglue penibil de greu de eradicat” emis din toţi rărunchii.
            Aşadar ăsta e semnalul: de câte ori o să simt de acum încolo că, într-un dialog la prima vedere sau la o a doua vedere, mă ia fie cu somn fie cu perdeaua pusă peste ochi plus vocea de avertizare, o să pricep una şi bună: insul, insa nu merită oscarul atenţiei mele. Merită doar un pumn în cap.