Bă, încotro?

      Văd într-un film următorul aspect: nişte negrotei care vând droguri îşi au sediul într-un apartament cu o cameră. Locuinţa e o hănie unde când vorbeşti se aude cu ecou. Negroteii îşi petrec majoritatea timpului pe o canapeloaie uitându-se la teve, trăgând jointuri iar din când în când se joacă pe consolă. La un moment dat, o fură pe o chinezoaică, vânzătoare, şi o folosesc, drogată, ca sursă de bani suplimentari. Te distrezi cu ea, plăteşti, îţi vezi de treaba ta. 

      Film, ar zice imediat unii, realist. 

      De ce? Pentru că drogurile şi traficul de fiinţe umane sunt o realitate a acestei lumi.

      Ori exact asta e problema: de ce acestea, printre multe altele, la fel de scabroase, să fie realităţile acestei lumi? De ce să nu fi devenit o civilizaţie cu adevărat superioară care să stăpânească zborul intergalactic folosind vehicule capabile de viteza luminii şi să trăim în armonie cu natura propriei planete? 

      După 5000 de ani înaintea erei noastre plus 2000 de ani după Hristos tot ce am realizat sunt: 

       a) un zbor controversat, cu echipaj, pe Lună, 

      b) două războaie mondiale, 

      c) alte sute de războaie la scară mai mică, precum holocaustul de la Nanjing unde armata japoneză a omorât în jur de 300.000 de civili chinezi ABSOLUT nevinovaţi. 

      Cum se împacă toate acestea cu... Simfonia a Noua a lui Beethoven, cu tablourile lui Picasso, cu sculpturile lui Nicăpetre, cel mai mare sculptor român după Brâncuşi, cu biserica Sagrada Familia, cu dramaturgia lui Shakespeare sau cu filmele lui Fellini? 

      Cum de suntem capabili, în egală măsură, de atâtea atrocităţi şi frumuseţi pe metrul pătrat? Cine sau ce ne determină să fim astfel? Cum e posibil ca fiinţa umană dintr-un colţ al oraşului să fie un exemplu perfect de performanţă iar altă fiinţă umană, din colţul opus, să dea dovadă de incompetenţa a mai crasă? 

      Parcă-i şi văd pe cei care stăpânesc deja zborul intergalactic:

      - Pe planeta aia albastră, a treia din galaxie, dincolo de o poleială civilizaţională, nu găseşti decât arama barbarismului, a egoismului şi a instinctului de supravieţuire. Da, da, o vom ocoli cu viteza luminii. Dă-i talpă! 

      Ce ne-a împiedicat, altfel spus, de atâtea sute de ani, să ne fi transformat în cea mai bună variantă a noastră? Răspunsul e simplu: cei care ne conduc (din umbră) sunt exact ca noi. Aceleaşi nevoi fiziologice, aceleaşi idealuri tâmpite, acelaşi infantilism emoţional cu ocazia sărbătorilor, aceleaşi frici, acelaşi sentiment de superioritate, aceleaşi frustrări, aceiaşi teamă în faţa morţii şi a schimbării, aceleaşi ţăţisme, aceleaşi habotnicii, aceleaşi aceleaşi aceleaşi... 

      Diferenţa dintre noi şi ei? Cei care ne conduc (din umbră) pot cumpăra orice oricând oricum, habar nu au ce înseamnă plata utilităţilor şi a impozitelor (îi plătesc pe alţii, din banii lor!, să se ocupe cu asta) şi, bomboana de pe colivă!, decid tot: unde şi cum (în mare) se vor produce tragediile, cine va fi ales sau nu, când se vor petrece marile lovituri sociale de teatru, cum vom întâmpina Noul An, Paştele sau Crăciunul, unde vor avea loc marile calamităţi etc...