Esenţa e aceiaşi

    Dacă în România ultimilor doi-trei ani apariţia şi manifestarea atât de pregnantă a naţionaliştilor (a se citi „naciolanişti”!) şi suveraniştilor s-a produs din cauza „prestaţiei” partidelor consacrate (numai minciună şi hoţie; cu acte în regulă, adevărate tunuri financiare, nu aşa, găinării) în America apariţia şi manifestarea lui Trump (un fel de Putin dar mai..., pardon, un suveranist vorbitor de engleză) comportă alte explicaţii.

     Nu de alta dar pe american, dacă aude de vreun politician corupt, îl doare fix la bască. Pentru că ştie că nimeni nu poate fi mai presus de Lege. Şi dacă încearcă acel politician materializarea unui astfel de vis umed va suporta consecinţele. Care se întâmplă nu se tergiversează. 

     La ei nu e aşadar vorba despre faptul că „m-am săturat, domle, de şleahta asta pesede-penele-udemere şi care o mai fi, să vină alţii, să nu le mai văd mutrele la ăştia de care mi-e greaţă ca de mere acre” ci de ceva mult mai grav. Care, din păcate, a venit şi la noi. La pachet cu ascensiunea fanilor lui păcălin georgescu. 

     Se numeşte social media. 

     Cu alte cuvinte, sintagma „aţi minţit poporul cu televizorul” devine (sintagmă de ultimă generaţie, sâc!): aţi îndobitocit naţiunea cu reţelele de socializare”. Nu rimează dar, na, poezia postmodernistă e şi ea una tot fără rimă.  

Războiul cu reînvierea

     Oamenilor nu le place să treacă dincolo de Aparenţe. Din diverse motive:

     a) obiective: aşa au fost educaţi, având părinţi care, la rândul lor, erau sclavii Aparenţelor. Au evoluat într-un mediu (modest, mărunt, mediocru) care nu le-a permis evadarea din închisoarea Aparenţelor ci doar supravieţuirea.

     b) subiective: propria lor personalitate (persoane atrase de lumea exteriaoră, de "ce-i în guşă şi-n căpuşă) la care s-a adăugat ifluenţa unei educaţii pozitive, realistă, axată pe concret, precis, limpede şi evident.

     E mult mai comod să nu treci dincolo de Aparenţe pentru că e în natura noastră noastră să ne fie frică de noi înşine.

     Distruge vălul aparenţelor şi vei intra pe tărâmul Adevărului. Care dincolo de diverse aspecte neplăcute pe care ţi le poate revela despre tine însuţi mai are o calitate: presupune un război permanent cu tine însuţi. Unul spiritual şi, de ce nu?, estetic. Ori acest război este certat cu indulgenţa la care te îndeamnă simţurile. Acest război îţi testează zilnic limitele. În acest război mori şi învii non-stop.

Un amuzament trist

     Uite un aspect amuzant al fiinţei umane de care uitasem: ăla de-ţi dă sfaturi. Eeventual cu un vizibil aer condescendent de care puţin îi pasă că deranjează. E amuzant, cu ghilimelele de rigoare, pentru că de regulă ipochimenul o face din propria experienţă. Tip "empirism deghizat în pretenţiozitatea celui ce ştie el cum funcţionează totul".

     Pe de altă parte, la fel de amuzantă, e indicat să fii foarte atent la modul de exprimare al aceluia care o face pe atoateştiutorul. Dacă eşti foarte atent poţi descoperi în exprimarea lui prezenţa adjectivelor sau a adverbelor negative, chestie ce evidenţiază (culmea!?) fie nesiguranţa, fie stima de sine scăzută. De unde rezultă că, dincolo de atitudinea asta jemanfişist-superioară, în ipochimen zace doar un orgoliu cât casa.

     Orgoliul! Alături de voinţa oarbă de a trăi (a.k.a. "egoismul") şi de obsesia pentru stăpânirea Materiei, putem vorbi de acele defecte ce descalifică fiinţa umană, transformând-o într-un... zombie. Adică în ceva care face doar act de prezenţă în propriul trup.

Filme americăneşti

     Dintre cele zece pelicule nominalizate anul ăsta la Oscar pentru "cel mai bun film" câteva sunt de neînţeles din punct de vedere al conceptului pe care-l presupune categoria cu pricina: un science fiction, un horror, un muzical sau unul filmat la persoana întâi care se vrea a fi prin asta original dar ajunge, la câteva minute de la vizionare, să fie doar interesant de obositor.

     Aş fi recompensat Conclavul cu mult râvnitul premiu dacă nu ar fi avut întorsătura din final - cel ales Papă se agajase, în secret, pentru o operaţie de eliminare a uterului şi a ovarelor, organe de existenţa cărora habar nu avusese până la un punct. Întorsătura mi-a cam întors stomacul cinefilic de dos: o chestie forţată trădând, desigur, viziunea americană asupra Religiei creştine - noul papă alege să-şi lase organele la locul lor pentru că "astfel e vrerea lui Dumnezeu".

     Ce a preferat Academia? Anora. O dramoletă despre o stripteuză care se căsătoreşte cu fiul unor milionari ruşi pentru ca în final să-şi dea seama că tinerelul era un pămpălău aflat încă sub tutela părinţilor, refuzând a se maturiza.Care e mesajul filmului? Când eşti tânăr te arunci cu capul înainte şi de aici şi marile deziluzii? Dacă lucrezi în domeniul striptisului nu poţi să-ţi întemeiezi o familie?

     Ah, iar am uitat: cel mai bun film de traduce prin filmul care a înregistrat cel mai mare profit. Arta? Mai răruţ că e mai drăguţ.

O evoluţie involutivă

     Când mai revin în oraşul natal îmi sună în minte o temă prezentă prin unele drame holivudienice: de Trecut nu poţi scăpa. "Ei bine, îmi zic colindând cu piciorul, din nou, străzile şi stradelele care prin anii adolescenţei şi cei ai studenţiei reprezentau decorul pe baza căruia mi se desfăşurau visăriile, Trecutul m-a ajuns din urmă. Once again." 

     Zic unii că dacă vrei cu adevărat poţi scăpa de Trecut. Dar, logic vorbind, dacă ai ajuns în realitatea asta, se cheamă că ai traversat nişte situaţii nu tocmai plăcute: drame, traume, eşecuri şocante, mutilări sufleteşti etc. 

     În fond, de ce ar trebui să scapi de Trecut? E deprimant, într-adevăr, să fii prizonierul lui. Melancolia generată însă de amintiri pe care le credeai pierdute e chiar binevenită.

    De exemplu, iată-mă în parcul copilăriei mele, dimineaţa devreme, privind la lucrătorii Primăriei ce stropesc de zor răsadurile cu flori, privind la puţinele bănci rămase neatinse de furia găinaţului ciorilor, privind la Monumentul cu cei patru lei pe care, când eram mic, mă căţăram fără să-mi atragă atenţia niciun paznic că nu e voie. 

     Azi, parcul e superîngrijit şi arată asemeni unui spaţiu verde copiat după cel occidental: copacii, gazonul de un verde nebun, florile. Nici urmă de tufişuri printre pomi. Vezi până în capătul celălalt.

     Zău dacă nu-mi plăcea mai mult sălbăticia aia de parc din anii '80. Avea sălbăticia aia ceva romantic în ea greu de explicat în cuvinte. Burghezul se simţea stingher când se aventura aici duminica. Azi, mai ales de când dă căldura, aleargă dimineaţa prin sălbăticia cea îmblânzită, tot soiul de corporatişti iar părinţii vin cu cei mici să se mai relaxeze şi ei.

     Cică "zonă culturală". Poate zonă de căscat gura pentru ciopârtanii care pun mâna pe o carte odată la douăsprezece luni.

Matrapazlâc sexist

     Opt Martie este o zi sexistă. Altfel spus: "o discriminare pozitivă". Cred că ideea unei astfel de zile fie i-a aparţinut cuiva care desconsidera femeile fie cuiva cu porniri contra firii. Dacă în primul caz aş putea lua în calcul faptul că misoginul o fi cedat cine ştie căror presiuni şi s-a gândit la vreo concesie făcută sexului slab, aşa, la mişto, în al doilea caz lucrurile stau mult mai simplu: bărbatul cu porniri contra firii făcea parte din cei ce "şi-o iau" nu din cei ce "o dau". 

     Ziua bărbatului? Sună bizar. Are nevoie bărbatul de o zi anume în care să se simtă bărbat iar femeia să-i ureze "la mulţi ani" şi să-i ofere... o sticlă? Cele 365 de zile sunt ale lui. Încă de pe vremea egiptenilor. 

     Dar, mno, aşa-i viaţa: există şi oameni care nu despică firul în patru ci doar se ghidează cu sfinţenie după toate convenţiile sociale întrucât aşa procedează cineva cu intenţii serioase.