O evoluţie involutivă

     Când mai revin în oraşul natal îmi sună în minte o temă prezentă prin unele drame holivudienice: de Trecut nu poţi scăpa. "Ei bine, îmi zic colindând cu piciorul, din nou, străzile şi stradelele care prin anii adolescenţei şi cei ai studenţiei reprezentau decorul pe baza căruia mi se desfăşurau visăriile, Trecutul m-a ajuns din urmă. Once again." 

     Zic unii că dacă vrei cu adevărat poţi scăpa de Trecut. Dar, logic vorbind, dacă ai ajuns în realitatea asta, se cheamă că ai traversat nişte situaţii nu tocmai plăcute: drame, traume, eşecuri şocante, mutilări sufleteşti etc. 

     În fond, de ce ar trebui să scapi de Trecut? E deprimant, într-adevăr, să fii prizonierul lui. Melancolia generată însă de amintiri pe care le credeai pierdute e chiar binevenită.

    De exemplu, iată-mă în parcul copilăriei mele, dimineaţa devreme, privind la lucrătorii Primăriei ce stropesc de zor răsadurile cu flori, privind la puţinele bănci rămase neatinse de furia găinaţului ciorilor, privind la Monumentul cu cei patru lei pe care, când eram mic, mă căţăram fără să-mi atragă atenţia niciun paznic că nu e voie. 

     Azi, parcul e superîngrijit şi arată asemeni unui spaţiu verde copiat după cel occidental: copacii, gazonul de un verde nebun, florile. Nici urmă de tufişuri printre pomi. Vezi până în capătul celălalt.

     Zău dacă nu-mi plăcea mai mult sălbăticia aia de parc din anii '80. Avea sălbăticia aia ceva romantic în ea greu de explicat în cuvinte. Burghezul se simţea stingher când se aventura aici duminica. Azi, mai ales de când dă căldura, aleargă dimineaţa prin sălbăticia cea îmblânzită, tot soiul de corporatişti iar părinţii vin cu cei mici să se mai relaxeze şi ei.

     Cică "zonă culturală". Poate zonă de căscat gura pentru ciopârtanii care pun mâna pe o carte odată la douăsprezece luni.