Pauză de prînz. Cu "î" din "i".

     Traversez în vreme ce îmi ţin sandaviciul în mâna stângă cu o nonşalanţă studiată. Merg aşa, cu nonşalanţa după mine, o bună bucată de vreme, fără să muşc din mâncare, fără să dau impresia că mi-ar fi foame, fără să mă uit înapoi. De ce-aş face-o? Unde merg? Spre casă, of course, dar parcă aş merge şi-n altă parte, bunăoară într-o locaţie în care să mă simt ca acasă. De abia în dreptul unei farmacii ce-şi aruncă albul contururilor termopanizate de undeva din stânga, loc unde altă dată nu era nimic, mă hotărăsc: iau loc pe bordură, îmi scot pacheţelul… pardon, era deja scos… dau la o parte plasticurili, îmi aşez strategic şreveţelul sub sandavici pentru în caz de “pată la orizont”… şi încep să haleişîn! Haleişîn cu, după cum se vede, “î” din “i” că aşa-i frumos. Adică aşa am avut chef s-o scriu. 

     Lume trece, lume vine. Unii îmi aruncă priviri distrate, altele ocheade ironico-satirice. “Uite-l şi p-ăsta, par aceste priviri, bete de orgoliu propriu şi personul, să zică: mănâncă pe stradă, halal educaţie pe capul lui! Măcar de-ar arăta ca un cerşetor, hai, mai merge, o înţelegem. O admitem. Dar aşa? Tinerel curăţel, spălăţel, în jur de 30 ani, probabil însurat. Cum nu-i însurat, dragă? Nu i-ai văzut verigheta? Sau ce? Crezi că ăla-i doar un ghiul, aşa, de formă? Un rest de ghiul? Ce, vrei să-l întrebi despre ghiul? Fă, ce eşti proastă! O să creadă că vrei să-l agăţi; adică nu că nu i-ar plăcea dar eşti pe stop, ai uitat? Sigur că pentru tine, disperato, asta nu e o problemă, tu ţi-ai pune-o la orice oră şi cu oricine daaar dacă dumnealui o să manifeste scârbă pe chestia asta? Aha, o faceţi cu lumina stinsă şi el, ca băieţii, interesat doar să ţi-o bage, n-o să-şi dea seama decât când e prea târziu, adică după ce şi-a împrăştiet creierii în tine? Aşa crezi tu? Eşti sigură? Chiar crezi? Faaa, da’ eşti disperată rău! Cu duşu’ ai încercat?”

     O tanti (trecută binişor de 50, îmbrăcăminte “cu bun gust”, corectă, puritană) mă priveşte de parcă n-ar mai fi văzut oameni care halează sandaviciuri pe stradă de ani de zile. Sau ar vrea cumva altceva de la tinereţea mea dar, na, o inhibă societatea? O privesc şi io cât pot de şarmant dar Clarc Gheibălului din mine îi lipseşte ceva. Ce anume? Mustăcioara. Aşa că tanti continuă să se scurgă mai la vale în vreme ce io continui să halesc mai înspre deal. 

     Nişte maioneză îmi cade pe picior şi rămâne acolo până când mă hotărăsc, aproape de finişul sandaviciului, să o şterg. Nu de alta dar mi-e lene. Molfăi ca şi cînd m-aş pregăti pentru un drum lung şi obositor la finalul căruia o să mi se servească mâncare din părţi. Unele dintre cele mai bune haleli sunt, pentru mine, astea luate din mers. Alţii, gândesc chimic, dau o căruţă de bani pe pastile de slăbit şi slăbesc o pluă. După care se îngraşă mai repede decât au slăbit. După care regretă cretinătatea făcută. După care caută o altă metodă de a slăbi, de data asta la modul eficient, pe bune, că, na, acuma au învăţat ceva din lecţia trecută. Râgâi scurt. După care mor nu mai înainte de a-şi face nişte analize generale unde descoperă că suferă de o formă avansată de cancer. Iarăşi râgâială, de astă dată prelungă şi mormăită. Restul, neterminat al sandaviciului, este strâns cu grijă şi aruncat în nişte tufe întrucât nu văd niciun coş de gunoi. Când, în sfârşit, dau cu ochii de el e prea târziu: tufele şi-au primit porţia de poluare, ha-haaa. 

     Trece un tramvai vopsit violent în nuanţe curcubeozate. E plin ochi. Pe el e scris bombastic: “călătorim spre Europa” dar ideea e că substantivul propriu din coada sintagmei e şi numele unui magazin secănd, burduşit cu produse meid in ciaina unde lucrează mulţi turci şi arabi iar the big boss e ditamai bulgăroiul cu ceafa groasă. De ce e tramvaiul plin ochi? Pen’ că e aglomeraţia de aftărnun. Cu cine e plin ochi? Cu studenţi care se cară, hămesiţi, prin căminele lor stafidite. Rahat stafidite, asta era pe vremea mea; căminele studenţeşti de astăzi s-au modernizat, mereu o uit. Am îmbătrînit aşa tare? 

     Ce anume s-a schimbat cu adevărat în rândul populaţiei încadrabilă la secţiunea “tineret – mândria lu’ ţară”?... căci în afară de aceleaşi mutre slute şi ignorante, aceiaşi atitudine nepăsătoare şi aceleaşi gesturi de ins incapabil să vrea să priceapă rostul lui pe Terra, cum de altfel existau şi "pe vremea mea", nu prea văd ce...

     Păi cum “ce anume s-a schimbat?”, iată-mă răspunzându-mi tot io mie, pe un ton scandalizantic de resemnat. Totul s-a schimbat, bre! Acuma, dacă faci bani eşti tare. Dacă nu-i faci, eventual prin orice mijloc, eşti tare. Tare prost. At least you should day trying to make money. Otherwise, humanity will despise you. 

     Atenţionare: textul acesta a fost scris acum mai bine de 10 ani în urmă; l-am descoperit ieri în timp ce făceam ordine printr-un stick usebe prăfuit; am decis să-l arunc aici, în crevasă, uluit fiind, încă, de prospeţimea lui. 

O frică mică

      Încă mă pomenesc fascinat, zapând printre canale, de acele emisiuni în care tot felul de "cetățence" cu fizic mai mult sau mai puțin masculin (în orice caz nu se poate spune că nu au ceva băiețos în ele - un glas mai gros, o atitudine cam de șantier, o constituție fizică demnă de un client al sălii de forță) și înarmate cu vreun power tool renovează case. Dacă nu stau cu scula electrică în mână dau sfaturi în marginea a ceea ce fac de parcă un profesor universitar (bărbat!) vorbește, fără să-și ascundă misoginismul, în fața unui amfiteatru plin de persoane purtătoare de tampon. 

     De unde această fascinație?, mi-am șoptit într-o dimineață cosmică de vară după ce tocmai îmi băusem cafeau numărul doi și urma să aștern câteva gânduri pe un caiet proaspăt cumpărat de la Cărturești. Să existe în mine, chiar fără să-mi dau seama, intenția celui care, cu energia orientată spre exterior, nu se axează decât pe ceea ce se vede, pe ceea ce-i comunică simțurile? 

     

Diversiuni diverse

     1. Un stick ceva mai mare (fizic vorbind) decât unghia de la degetul mare.. Proprietara lui, fostă colegă de facultate întâlnită accidental într-o librărie, mândră nevoie-mare de potenţa acestuia (“o grămadă de giga de informaţie încape pe el”) îmi atrage atenţia mistic: mic-mic daaa'...

     Dincolo de sugestivele puncte-puncte (psihanalizabile până la un punct!) mi-ar fi plăcut ca 'mneaei să fi fost adepta ideii big is best. Aia da muiere-om! Aşa? Încă o extaziată (s-au înmulţit ca ciupercile după ploaie în ultimii ani) din pricina evoluţiei tehnologiei. Mâine-poimâine mă aştept, respectându-se schema, să aud/văd bărbaţi (cu porniri normale) extaziaţi de haine, copii, făcut curăţenie prin casă cu nu mai ştiu ce aspirator minune sau schimbat perdelele cu unele având o culoare potrivindu-se cu aceea a întregii camere.

     2. Într-o seară citeam (cu mare poftă) ceva pe un blog oarecare. Blogul nu era al meu ci al unuia căruia îi plăcea să-şi coloreze limbajul cu diverse înjurături plastice. Şi în timp ce citeam cu mare poftă postările alea colorate (ba râzând cu glas tare, ba chicotind cu glas moale) m-am surprins cuprins de panică. Ce se întâmplase? Ardea, cutremur, Cernobâl 2? Aş! Mai grav: postarile cu pricina erau scrise fara diacritice. Reusisem sa citesc texte romanesti fara sa fiu jenat, scandalizat de absenta diacriticelor. In ritmul asta, mi-am soptit apocaliptic, miine-poimiine exista pericolul sa ajung sa scriu eu insumi fara diacritice.  

     3. Lumea se întoarce treptat cu un dos în sus ale cărui consecinţe îmi apar ca extrem de greu de anticipat. Mai precis: bărbaţii îşi explorează latura feminină, femeile arată din ce în ce mai mascule. Dar fără scule. Sau, mai ştii, mâine-poimâne se trezeşte vreo una făcând valuri precum că penisul este o... discriminare pozitivă a lui Dumnezeu la adresa femeii. De exemplu, constatai în ultima vreme următoarele: 

     a) amici de-ai mei, pe care îi ştiu din anii facultăţii sau chiar din cei ai liceului, se întind la vorbă, la banalităţi d-astea trăncănibile, exact ca o femeie. Masculul, din câte ştiu eu de când mă ştiu, spunea scurt şi cuprinzător ce avea de spus şi apoi îşi vedea de treabă. Ăştia, cum ziceam, dăi cu tranca-fleanca. 

     b) cumpărând un joc video (treabă, părerea mea,  masculină, femeile îşi cumpără, încă, masiv, bijuterii şi parfumuri) vânzătorul îmi uzeară călduroso-intim: “să-l jucaţi cu plăcere”. Şi nu arăta deloc a poponar. M-am simţit castrat. Am crezut, iniţial, că nu-mi vorbeşte mie ci cuiva din spatele meu. Exact genul de replică pe care aş fi auzit-o, ca de la vânzătoare la clientă, într-un magazin de haine, parfumuri şi briz-briz-uri. 

     Man, where is the male sense of the world? De ce trebuie el să se dilueze în drăgălăşenii d-astea roz-bombon? C-aşa e mai drăguţ?