Semnalul

           Sigur că mă interesează propria persoană. Şi nu doar ea. Mă interesează şi persoanele altora, mai ales când aceste “personulităţi” îmi atrag atenţia că “nu mă interesează decât propria persoană”. De ce m-ar interesa acest sordid aspect al fiinţei umane şi anume acuzaţiile aruncate fără discernământ? Pentru că, după cum o afirmă de atâtea ori Arghezi în splendidele sale “Flori de mucigai”, Frumosul/Armonia se pot regăsi chiar şi acolo unde, aparent, nu au ce căuta.

Descoperă mecanismul nastupleniei ăsteia şi se cheamă că ai mai urcat un pas pe scara propriei împliniri.

 Chiar aşa: ce s-ar întâmpla dacă am recunoaşte-o cu toţii că nu ne interesează decât propria persoană? Ne-am ucide reciproc, ne-ar fi mai bine? Ambele?

Din punctul meu de vedere, majoritatea nenorocirilor acestei lumi de aici vin: mascăm, mai mult sau mai puţin voit, faptul că nu ne pasă decât de noi înşine, susţinem că ne interesează (la greu) soarta altora.  

Desprins din rândurile de mai sus: nu m-am priceput niciodată la oameni. Cei pe care, iniţial, i-am simpatizat s-au dovedit, ulterior, golani, cei pe care i-am privit “pe sub sprânceană” erau exact cei de la care mă aşteptam cel mai puţin să mă ajute. Cei pe care i-am văzut asemeni unor nonconformişti “geniali şi ambigui” s-au dovedit a fi simpli formalişti cu ochelari de cal în vreme ce aşa-zişii tocilari şi-au probat, faţă de mine desigur, o mărinimie, o sinceritate şi un altruism ieşite din comun.   
            Astăzi, în schimb, la ora scrierii acestor rânduleţe, îndrăznesc să cred că am avut un moment de epifanie: încep să-mi dau seama cum devine treaba. Nu e o soluţie definitivă şi irevocabilă dar e un început. Cred. Sper.
            Avui “nesperata” ocazie să stau, la o sărbăutoare d-asta onomastică de sfânt, în preajma unor fiinţe lângă care m-a cuprins un somn sinistru. Şi m-a cuprins aproape brusc. Uitîndu-mă la feţele livide ale domniilor lor (feţe abrutizate de cenuşiul unui banal vidanjat de orice urmă de substanţialitate) mi s-a rupt. Filmul. Efectiv mi s-a rupt. M-am dus în camera unde era un pat şi m-am trântit acolo şi am şomat acolo de puteai să tai lemne pe mine pân’ ce-a fost vremea ca să se plece. Atunci m-am ridicat din pat, am dat cu “la revedere” de parcă, din nou, vorbeam la păreţi şi m-am dus, once again, la culcare. Da' la mine acasă. 
            Peste câtva timp de la acest măreţ eveniment al glorioasei noastre societăţi multicapitalismdemahala dezvoltată m-am pomenit stând de vorbă cu un ins - fost coleg de facultate, în trecere doar prin mica mea “urbe de la malul gârlei” (exprimarea îi aparţine) - care, în timp ce îşi exprima opiniile (stupide dar asta e altă problemă) făcea spume la gură şi aproape că urla de convins ce era în stupizenia sa stupidă. Şi semidoctă. Iar eu, în timp ce-l ascultam, am simţit brusc cum mi se pune o perdea pe ochi. Şi-n timp ce se petrecea asta o voce (glasul conştiinţei?, un oarecare semnal de alarmă prin care organismul te avertizează că urmează pericol de contaminare cu cretinismele unora care se cred buricul pământului?) îmi răcnea, ceva legat de psihopatul de dinaintea mea. N-am reuşit să pricep fizic ce anume îmi şoptea această voce (acest semnal) în schimb am sesizat cu acuitate intenţia: un soi de “băăă, pleacă, băăă, de lângă ăsta că dacă te mai prefaci mult că-l asculţi cu interes n-o să poţi dormi la noapte. Nu pentru că spune lucruri profunde ci, din contră, pentru că spune inepţii pe metrul pătrat care, dacă în planul conştientului pot fi evitate, în planul subconştientului se comportă fix ca nişte materie mucoasă superultralipicioasă, ca un superglue penibil de greu de eradicat” emis din toţi rărunchii.
            Aşadar ăsta e semnalul: de câte ori o să simt de acum încolo că, într-un dialog la prima vedere sau la o a doua vedere, mă ia fie cu somn fie cu perdeaua pusă peste ochi plus vocea de avertizare, o să pricep una şi bună: insul, insa nu merită oscarul atenţiei mele. Merită doar un pumn în cap.

Un dialogure strâmb

      - Aţi lăsat şapte corigenţi? 

     - Exact. Nici mie nu mi-a venit să cred. 

     - Când? 

     - Poftim? 

     - Când i-aţi lăsat? Anul ăsta? 

     - Că doar nu când am intrat în învăţământ. 

     - Foarte rău aţi făcut, mai zice dumneaei ca şi când ar fi pronunţat "aţi" cu cratimă. Gen "aţ-i". 

     - Ce, că am intrat în învăţământ? 

     - Ha-haăâââ... Nu, că i-aţi lăsat. 

     - Ba eu zic că-i foarte bine. Ba, dacă mă gândesc mai bine, nu eu i-am lăsat, s-au lăsat singuri. N-au învăţat. Ba chiar au considerat, sunt convins, că eu am să mă prefac în a-i asculta, ei se vor preface că-mi demonstrează că au învăţat, eu, în cele din urmă, am să-i trec şi toată lumea va fi fericită, mulţumită, pe deplin împăcată cu sine. Vorba aia: "timpu' trece, leafa merge", "noi nu gândim, noi muncim", "tineret-boschet (la cap) mândria ţării".

     - N-aţi ştiut cum să procedaţi, scuzaţi-mă că vi-o spun, aşa, de la obraz. 

     Felul dumneaei de a pronunţa anumite cuvinte ca şi când acolo nu ar fi nicio cratimă e iritant ca un spray de gândaci pulverizat peste zona ta intimă când dormi şi tu îmbrăcat în costumul primilor oameni din Paradis într-o dimineaţă splendidă de vară. Continuă: 

     - Acum nu că vă învăţ eu cum să vă faceţi meseria dar trebia încercat altfel. Trebia să staţi de vorbă cu fiecare-n parte, faţă-n faţă, ochi în ochi şi să smulgeţi de la fiecare promisiunea că va da tot ce poate el mai bun din el ca să înveţe şi să-i facă astfel mândri pe părinţii lui. Şi, implicit, pe mneavoast. Deci cam aşa. Vă rog, nu mi-o luaţi în nume dar nu aşa trebia procedat. 

     "M-o fi luând de prost sau chiar nu-şi dă seama de aberaţiile ce-i emană din guriţa-i?" 

     - Asta-i mentalitate de şantier, mă scuzaţi că vi-o spun. El, părintele, e chiar obligat să-şi motiveze odrasla că dacă nu el atunci cine? Cadrul didactic recurge, pe de altă parte, la rigorile cadrului formal reprezentat de şcoală. Care e o instituţie ce se ocupă cu educaţia. Şcoala e obligată să formeze nu personalităţi sau caractere puternice sau cine mai ştie ce alte drăcovenii ci oameni care au băgat la cap că a învăţa presupune efort iar nu s-o scalzi, presupune nu doar talent ci şi canalizarea talentului, presupune nu să te visezi un ins de succes ci să ştii să te concentrezi pentru a pune mâna pe succes. Pentru ideea de caractere puternice există viaţa. Ea e cea care te formează în acest sens. Viaţa, adică socializarea, scuzaţi-mi pleonasmul, cu tot soiul de persoane, inferioare sau superioare, şi care-ţi trântesc mucii în fasole când ţi-e lumea mai dragă. D-aia zic: dacă bagi la cap că a învăţa înseamnă efort atunci, în timp, vei şti să te înconjori de oameni asemeni ţie nu de suveranişti şi de adepţi ai teoriei conspiraţieii şi pentru care a te simţi bine înseamnă grătar şi trăncăneală.